S-a rupt fusta calatoare

...si cureaua de transmisie impreuna cu ea. S-a rupt in timp ce eram cu Ancuts in roadtripul de fete planuit de mult (parca dintotdeauna, asa de mult timp avem de cand tot zicem ca mergem undeva ca fetele), un roadtrip care suna perfect, soare si plaja pe Costa Brava, aveam palarii cu boruri largi, costume de baie simpatice, ochelari glamourosi, fructe in cosul de nuiele si Coldplay. Chef sa vizitam castele, sa citim pe plaja si sa facem cunostinta cu noul Gala (de la Gala Dalí, dar si de la Galaxy S2, adica noul meu telefon cu porecla lui de nevasta de pictor suprarealist).

Abia iesise soarele si se anunta o zi minunata, povesteam de barbati si de lipsa de barbati, cand pac mi se aprinde beculetul de pe bord care-mi arata o baterie (da domne, mi-am dat seama ce e, sunt eu o panseluta dar nu chiar asa. E un dreptunghi cu un plus intr-un colt si un minus in celalalt colt. Ce altceva ar putea sa fie?) si incepem sa auzim un sunet de parca am fi proaspat casatorite si ne-ar atarna de masina o sfoara cu tinichele. Tragem pe dreapta (in mijlocul drumului european), punem avariile - astea rezolva tot! - si ne uitam sub masina. Atarna un cablu lung de cauciuc, atat de urat si de ros incat m-am gandit "Nununu, asta nu se poate sa fi cazut din masina mea cea draguta, sigur eram pe strada si s-a incurcat de roti. Ia sa-l arunc eu." Dar Ancuts, un pic mai pragmatica si neobisnuita sa dea suflet obiectelor neinsufletite, imi zice sa las prostiile si sa nu arunc cablul, ca poate va fi nevoie sa-l aratam cuiva. Bun, oftez, arunc in portbagaj cablul cel urat, cautam cel mai apropiat service auto cu presentimentul ca roadtripul nostru se duce pe apa Sambetei, il gasim (Gala ne-a ajutat, e mare lucru sa ai internet pe mobil, intoarcerea la civilizatie e o treaba uimitoare!), ajungem la service si zambesc frumos la domnul Sergi cu fata de "Sunt o fata prostuta dar draguta, nu stiu pe ce lume ma aflu, salveaza-ma tu, erooooule!". Sergi se uita la cablu, se uita sub capota si-mi zice ca mi s-a rupt cureaua de transmisie. Eu intrucat nu stiu ce inseamna asta si ce presupune, evident astept de la el sa ma edifice. Adica ce inseamna asta, poti sa mi-l inlocuiesti sau nu poti, pot sa ma intorc la Barcelona cu masina asa cum e si sa o bag in service acolo, e de recomandat sa mai merg cu ea sau nu, care e worst case scenario... De-astea de marketeer. La care domnu Sergi imi zice ca worst case scenario e sa nu-mi mai mearga servodirectia asa de bine. Hai bai pe bune, pai eu am invatat sa conduc pe o Dacia 1300 fara servo (dupa cum ii zice si numele, e 1300 pentru ca e produsa in 1300 toamna, cand servo nu exista) asa ca am vazut eu si mai rau, nu e nicio panica. In fine, domnu Sergi nu-mi poate inlocui cureaua pana luni, cel mai rau lucru care se poate intampla e sa fac o parcare laterala fara servo, zic bine si plecam. Ulterior Domnu Sergi si-a luat multe injuraturi pentru relaxarea lui miserupista, se va vedea de indata de ce.

Ne oprim intr-un satuc micut si simpatic, parcam masina, ne luam palariile si cremele de soare, bem o cafea, facem niste poze, ne intindem pe plaja, valuri, soare, surferi, nisip adevarat nu praful ala sinistru de pe plaja din Barceloneta, povesti, totul minunat. Mai mancam o sara cu migdale, mai facem niste poze, le si urcam pe Facebook pentru ca nu-i asa o avem pe Gala si suntem generatia web 2.0. daca nu esti pe facebook nu existi...Bun, si vine momentul cand ne decidem sa incheiem roadtripul ca niste fete responsabile si sa nu lasam masina prea mult asa fara cureaua aia de transmisie prin parcari straine, pentru ca se pare ca aceasta curea e un accesoriu indispensabil pentru masina mea cea cocheta, asa cum stie orice fata Cosmo. Si decidem sa ne intoarcem la Barcelona unde suntem acasa si nu ni se poate intampla nimic rau.

Ne urcam in masina. Porneste. Servodirectie da. Totul minunat. Si plecam. Dupa 15 minute, exact cand Marcel (a.k.a. GPS-ul minunat pe care mi l-a lasat Bamse, cu sufletul lui mare de baiat care stie ca nici gand sa ma descurc in Barcelona fara GPS), bun deci Marcel cum spuneam tocmai se pregatea sa ne bage pe autostrada, eram inca pe drumul european slava Domnului, cand mi se sting toate alea pe bord. Nu mai vad consumul, nu mai vad viteza, totul mort, mai putin beculetele, care se aprind toate ca istericele bipaind simultan intr-o muzica a sferelor care ma scoate din minti. Ii zic Ancai "Bai nu-i a buna, uita-te in torpedou si vezi ca am cartea masinii cu cardul de asistenta de urgenta internationala. It seems like a job for Mitsubishi International." Nici nu apuc sa zic bine asta, nici nu apuca Ancuts sa deschida torpedoul, ca moare bateria. Dau la cheie, mumu. Nu se misca nimic. Aia din spate incep sa se agite, Ancuts iese sa le zica "Nu va mai isterizati bai ca n-avem baterie, de-aici nu mai plecam, ocoliti-ne si aia e", si o vad ca se intoarce cu o gasca de romani coborati dintr-o camioneta, care isi sufleca manecile si vin sa ne ajute. Ridica capota, in timp ce din camioneta  cu pricina mai coboarau cateva doamne respectabile cu fuste inflorate si niscai puradei, sa vada si ei ce e. Se uita sub capota si ne dau solutia salvatoare "Aaa, s-a rupt cureaua de transmisie, trebe inlocuita cu ceva. Cu niste ciorapi de dama. Ai domnisoara ciorapi pe mata?". "N-am domne ciorapi, e vara, unde sa am ciorapi pe mine, nu vezi ce caldura?". "Aaaaaa, pai vezi daca n-ai ciorapi de dama! Daca aveai ciorapi te rezolvam". Vezi daca nu suntem dame cum scrie la carte, umblam asa prin lume fara ciorapi, acu stai si sufera na! 

In fine, ne ajuta romanii (romanu-i roman si-n sant ba chiar si mai abitir in sant) sa impingem masina pe o strada laturalnica, macar sa nu incurcam tot traficul posibil acolo si ne lasa, zicandu-ne "Cand vezi un taximetrist, ii faci cu mana ca te vede asa frumoasa si opreste. Si-i zici sa te duca la un taler mecanicos. Auzi mata? Tii minte? Ta-ler mecanicos!! Asa se zice". Bine bine, "taler mecanicos" repet eu ca sa nu-l ofensez, multumiri entuziaste ca ne-au ajutat sa impungem masina si pleaca.

Si se dezlantuie nenica o epopee de telefoane interne si internationale, adica la Automobil Club Spania, la prieteni, la asigurari, la servicii de urgenta sa vina sa-mi ridice masina si sa mi-o duca la cel mai apropiat service, ba chiar a sunat Ancuts si la politie sa vina s-o ridice si s-o duca unde vor numai sa n-o lasam acolo parcata ilegal si imoral. Se pare insa ca fiind sambata totul era inchis, ori nu raspundeau, ori spuneau ca in weekend nu ridica decat camioane si alte vehicule mari care blocheaza drumul, cu masinile mici n-au ce face, asa-ti trebuie daca n-ai Jeep, nu incurca drumul nu ti-o ridic, domne! Ancuts a rezistat ca un erou (sau ca un buton panica cu resurse inepuizabile), pe telefon cu prietenii locali cu masina care ar fi putut sa ne ajute sau barem sa ne dea vreo solutie. Eduardo, Raul, Bombero, toti erau activati si cautau pe net (pentru ca iata la un moment dat ne-a murit bateria de la smartphone-uri, singurul mobil care a ramas functional fiind Nokia-ul meu cel vechi - aproape tot din 1300 toamna si el - ca o dovada insurmontabila ca generatia pre-web 2.0. inca mai are un cuvant de spus), trimitandu-ne liste si liste si liste de potentiale numere la care sa sunam.

Dupa un tur de forta de 3 ore in care ne-au lasat fortele, am ras de woodyallenismul situatiei si aproape am plans de nervi si oboseala, pana la urma milioanele de telefoane au dat rezultat. M-a rezolvat Domnu Dumitrescu de la asistenta de urgenta Mitsubishi Romania, cu care am vorbit toata seara atat de mult incat cand il sunam deja nu mai raspundea zicand "Mitsubishi asistenta de urgenta" si zicea "Sarut mainile, doamna Craciun" (cam cum e asta???). O voce altminteri sexy, daca as fi fost in toane mai bune poate as fi incercat si un flirt telefonic, nu se stie niciodata unde se poate ajunge si in ce context te poate ajuta. Intr-un final reuseste Domnu Dumitrescu sa mobilizeze echipa din Spania ca sa trimita o platforma sa-mi ridice masina si s-o duca la primul service deschis. 

Dar povestea nu se termina aici, pentru ca, ce credeti, platforma a ajuns la 10.30 noaptea, cand nu mai exista, nu-i asa, niciun tren inapoi spre Barcelona. Asa ca intr-un acces de deznadejde ne-am asezat pe jos in gara, am fumat cate-o tigara si Ancuts s-a activat din nou, de data asta ca sa gaseasca pe cineva care sa vina sa ne ia. Iar incepem cu telefoane, Eduardo a baut, Alberto nu raspunde, Elena are telefonul inchis (sambata seara, na, cluburi, distractie, astea), Bombero are doar motocicleta si deci ar trebui sa faca doua drumuri dus-intors spre Barcelona ca sa ne duca pe amandoua; nu se poate sa-i ceri asta pompierului pe care l-ai vazut de 5 ori in viata fie el si in slujba binelui comunitatii...Si la un moment dat de liniste mi-am dat seama ca nu sunt acasa si ca n-am o lista de 30 de prieteni pe care sa pot sa-i sun la 11 noaptea ca sa ma ia dintr-un sat unde s-a gasit masina mea sa moara. Si mi-am dorit sa fi fost acasa. Acasa adica acasa...Adica nu in Barcelona 

Eh, una peste alta in cele din urma am cautat un hotel si am ramas acolo sambata noapte, gandindu-ne ca dupa aceasta epopee, cel mai bun lucru pe care putem sa-l facem este un dus cald, un somn bun si o zi de plaja duminica, numai asa ca sa nu zicem ca roadtripul nostru s-a dus dracului.

Asa ca fusta calatoare a dormit in Vilassar de Mar si n-a mai fost imbracata a doua zi, drept pentru care totul a mers bine si nu ni s-a mai intamplat nimic neinclus in plan. Are o gaura fix in fund, facuta in timp ce ma agitam prin masina dupa ce mi-a murit bateria si mi-am agatat-o in frana de mana. Si nici nu ma gandesc s-o cos. O s-o las asa in amintirea telenovelei Anca Cristina Barcelona, care, iata, continua.

Care dintre voi, fetelor calatoare, mai vrea fusta acum? :-)

P.S. In poza asta purtam inca fusta calatoare intreaga. Asa cum o port eu de obicei, ca pe-o rochie.

Dovada

Fusta tanguera

Cu aceasta a doua calatorie a sa peste mari si tari, fusta noastra a devenit intr-adevar calatoare. O singura calatorie ar fi putut fi bine merci o simpla coincidenta. Si desi de la Ibiza la Barcelona e un simplu pas, in tango un simplu pas poate marca diferenta intre mars si balet.

Am purtat fusta intr-o singura zi din marea calatorie, dar a fost cea mai frumoasa zi, si poate, singura ce merita povestita aici.

Si cum deja stiti, calatoria mea a inceput miraculos la Barcelona cu o o zi perfecta non-turistica de hoinarit prin cafenele care s-a incheiat spectaculos cu cel mai frumos foc de artificii din viata mea. Milady ne-a dezvlaluit cotloanele ei magice si ne-a rasfatat cu cele mai delicioase gustarici si bauturici pe care vi le puteti imagina. Din geanta ei magica care mirosea a scortisoara a scos pe rand fusta calatoare, carti, quiche-uri si povesti savuroase. Ne-a fermecat. Am zarit in treacat, asa, casa unde locuieste deja faimousul libidi (ce bine ca nu-i stim numele adevarat, nu?! acum ca stim unde locuieste), ne-am dat cu metroul unde aparate ciudate au butoane atragatoare, doar doar sa le apesi, si apoi sa fugi cand o voce incepe sa vorbeasca cu tine, am baut limonada de bere si l-am vizitat si pe masculul paros la barul sau housareanu - milady sustine ca nu e housareanu in fiecare zi, s-a nimerit atunci... :)

Am sosit super excitati la Ibiza, care din taxi arata mai rau ca Thassos, si din care nu am vizitat nimic nimcuta exceptnd plaja pe care am locuit timp de o spatamana, peisajul din taxi si orasul Ibiza pentru 3 ore in drum spre aeroport (Eivissa cum ii zic cunoscatorii, respectiv cei ce o ard acolo mai mereu, sau Envilla, cum ii zic localnicii, caci se pare a fost multa vreme singurul oras de pe insula asa ca nu si-au batut capul sa-l boteze pana mai tarziu). Uf, lunga paranteza, dar ce sa-i faci, suntem 'chicas' si tinem un blog despre o fusta, nu?!

Primele doua zile au fost super tensionate. Se pare ca la tango ne nastem toti cu doua picioare stangi, cu niciun simt al conectarii si cu inacapacitatea de a ne tine axa. Si cand zic toti, ma refer, in mod evident la mine si Cornel, caci restul de 100 de oameni nu pareau sa aiba vreo dificultate. Si uite-asa, primul gand care ne-a vizitat simultan a fost, 'fuck! hai sa ne ascundem pana nu ne invita cineva la dans'. De fapt, primul, primul, a fost "Lasa minule, ca ei sigur sunt instructori, nu danseaza toti asa...", asta cand la prima milonga de pe terasa, asa de bun venit, dansau unii ca la spectacol. Slava Cerului, chiar erau doi dintre instructori, dar curand temerile ni s-au adeverit, caci ne-am dat seama cu stupoare ca suntem de departe cei mai novici de acolo, asa ca sa folosesc un eufemism. Brusc m-au invadat amintiri dintre cele mai dureroase legate de (scurta noastra) experienta cu tango-ul, de certurile infioratoare, de tensiuni si in cele din urma de punctul culminant dincolo de care nu am crezut ca voi mai dansa tango prea curand. Toate astea in prima seara, la un pahar interminabil de vin, plin de temeri si de lacrimi (ale mele, bineinteles). Am retrait cele mai nasoale momente din viata mea, iremediabil legate de tango, asa a fost sa fie.

A doua zi n-a fost mai haioasa, nicidecum. Ca si cum tot ce reprimasem cu stradnie vreme de 8 luni s-a decis de-o data sa explodeze. Am stat asa, intr-o stare de martor, fara sa ma pot conecta cu nimeni, fara sa pot dansa. A fost invitata de cateva ori si am fost atat de crispata ca nu mi se indoiau picioarele. Horror! Am incercat si cu Cornel intr-un colt, si a fost si mai rau, ca eram crispati amandoi. A treia zi am explodat, chiar dupa ce v-am scris mailul. Sa va scriu m-a ajutat de fapt sa pun in cuvinte toate acele lucruri, si sa ma confrunt cu toate porcariile pe care le bagasem mai mult sau mai putin consient sub covor asteptand ca timpul sa le vindece. Dar am facut ceva diferit de data asta: in ciuda faptului ca eram in vacanta, ca imi prousesem sa ma simt bine si sa invat lucruri, si sa cunosc oameni, mi-am dat voie sa fiu trista. Nu stiu daca ati incercat vredata strategia asta, dar va sigur ca lacrimile ii urmeaza. In hohote. Ei bine, cum stateam eu asa asistand la milonga de amiaza cu emotii contradictorii, de genul 'vreau sa dansez' dar 'ma cac pe mine de frica, daca ma invita cineva, si ma fac de ras', m-am ridicat si am plecat. In drumul meu spre nicaieri, am intalnit un cuplu, profii de tantra pe care ii stiam de la Bucuresti. Niste oameni minunati, care ne-au 'adoptat' si ne imbratisau pe amandoi si ne zambeau de fiecare data cand ne vedeau. M-am asezat langa ei, asa intr-o doara. Si ea m-a luat in brate, m-a simtit, si ma tinea asa matern, Doamne ce imi venea sa bocesc ca la gradi, ca eu vreau la mama, nu vreau aici cu toti nenii astia care danseaza bine. Si el mi-a povestit de experienta lui de cand a inceput sa danseze tango, si cat de fucking difficult e pentru un barbat (al meu zacuse toata ziua cu gripa), cu cate temeri se confrunta, cum lui ii ia mult mai mult sa invete si e frustrant cand nu isi 'poate satisface femeia'. Cata nevoie are de spatiu si intelegere de la partenera lui, Si toata inima mea s-a topit dandu-mi seama cata presiune pusesem pe Cornel, ca imi doream sa ma conduca bine, sa pot sa ma dau si eu mare, si cat de mult m-am frustrat sa fac aceeasi miscare de o mie de ori desi eu o intelesesem din prima (ok, poate din a doua) si voiam sa o leg de restul de 7 miscari ca sa iasa dracului un dans nu un mars soldatesc!!!!! Si sa va mai impartatesc o alta analogie frumoasa pe care alta experta de tango ne-a impartasit-o: barbatul cand invata tango e ca si cum construieste o casa. Tre sa masoare peretii, sa calculeze unghiurile, sa aleaga cele mai trainice materiale, ca sa o poata invita pe femeie inauntru si aceasta sa nu se confuzeze intre toaleta si bucatarie. Si abia atunci femeia poate sa intre si sa decoreze casa. Ei, adanc, nu?! :) Mie mi-a placut mult analogia. Si lui, era si el de fata, dadea din cap aprobator, adicatelea, 'vezi?! ti-am zis eu, construiesc case, treaba foarte complexa si importanta, iar tu nu intelegi nimic...'

Si incarcata cu aceasta noua cunoastere care nu a ajutat starea de spirit ci m-a facut sa ma simt destul de vinovata, am explorat micuta plaja si m-am cocotat pe cea mai inalta si pustie stanca pe care am gasit-o. Si acolo am izbucnit in cel mai eliberator hohot de plans din viata mea, cu muci, si icnete si tot tacamul. Daca m-ar fi vazut careva, ar fi zis ca sigur urmeaza sa ma arunc dintr-o clipa in alta.

In schimb, m-am eiberat. Am eliberat toata acea suferinta surda si furie care nici nu stiu de unde venea, si m-am detensionat. Nu va plictisesc cu detalii spirituale, dar am facut natural si o meditatie mai apoi in cea mai adanca si racoroasa liniste, am imbratisat toti copacii pe care i-am intalnit la coborarea stancoasa (n-au fost decat 2, si am mentionat ca eram in fusta mini si balerini?! :) ce spectacol sa fi fost...)

Din acel moment incolo perspectivele mi s-au schimbat. Am inceput sa ma conectez la nebunia de acolo, fara sa judec, fara sa fiu martora, doar traind totul foarte intens. Ceea ce a fost destul de provocator in acea seara, cand am experimentat prima mostra de contact improvisation ever. Milady, puteai sa ma previi de substratul profund ciudatel al filosofiei lor. Nu stiam cu ce se mananca, exceptand scruta descriere a Crisei ('ah, e tare, tre sa dansezi cum iti vine doar sa pastrezi contactul cu partenerul') si a anuntutlui de pe site la plecare ca sa ne luam genunchiere pentru orele de contact. Ha! Sa va luati voi genunchiere, mi-am zis, eu sunt o lady. E adevarat, in prima seara, am avut un spctacol introductiv pentru fiecare activitate pe care urma sa o desfasuram acolo - stie toata lumea ca am fost la un festival de tango si love, da?! :) - respectiv, tai chi, contact, tantra si, of course, tango. Iar introducerea a fost foarte elaborata, una din fetele organizatoare, Irina din Argentina, trebuia sa mentionez, imbracata in vrajitoare-spiridus, conducea grupul de 100 de oameni prin diferite incaperi decorate cu lumanarele si muzichii, si la un moment dat chiar pe plaja cu focuri si felinare, unde instructorii faceau cate o scurta demonstratie. Pentru contact, au dansat vreo 2-3 persoane, intr-un mod atat de elastic si alambicat ca nu credeam ca exsita asa ceva, pareau niste pisici in calduri, care cad de la etajul 9 si nu patesc nimic, si se aruncau unii peste altii intr-un mod care imi imaginam ca mi-ar sfarama oasele, dar totul foarte unduit, parea a piece of cake, ce mai. Ei bine, daca nu v-am starnit deja, voua neininitaitelor, curiozitatea despre contact, iata ce a urmat:

In acea seara, urmand sa avem a doua zi dimineata primul contact class, ne-au invitat, dupa obiceiul casei, la subsol dupa ora 00.00, cand se termina milonga, la after party. Si in liniste, unul cate unul, am coborat pe o scaricica stramta si inunecata, in sala de la subsol, mititica si intunecata si ea, unde ei, organziatorii de asteptau intr-un super decor cu pene imense in maini, cu muzica filingoasa, gen buddha bar, in semiobscur la lumina lumanarilor. Creepy, nu? Si asta nu e tot, dar au inceut sa ne atinga cu penutele respective, rand pe rand, pana ne-am asezat, instintiv in cerc cu totii. Si apoi, au inceput sa ne atinga cu mainile. Nimic sexual, dar nici departe, mai ales cu muzica se decorul. Si incepand sa curg in energia aia, cand mintea mea s-a oprit din 'panica! panica! te mangaie oameni! unde e cornel?' am inceput sa ne atingem intre noi. asta inseamna contact in primul si primul rand. sa te lasi atins de straini, sa primesti atingerea, sa vezi ce se intampla cu tine cand esti atins, sa lasi corpul sa se bucure in ciuda mintii. si o data ce m-am lasat dusa, am trait cea mai intensa experineta din viata mea de pana atunci. am inchis ochii si am dansat full body contact, suav, cu cine intalneam in cale. si am intalnit multa lume dupa ce am reusit intr-un final panicat sa ma desprind de cornel (va dati seama ce trait el, nu?! :). si corpul meu s-a unduit cum nu credeam ca poate sa o faca. Si s-a bucurat cum nu credeam ca e instare. Si tin sa mentionez, pentru ca sunt pe modul mental acum si reinteprtez la randul meu tot ce s-a intamplat acolo, ca nu a fost nimic porno, desi mintea mea era sigura ca e posbil sa se incheie totul cu o mare orgie, iar festivaul de tango a fost un pretext. Nu credeam ca pot simti o atingere atat de profund fara sa fie sexuala, desi placerea era similara, nu am simtit asa ceva facand sex vreodata pana atunci. Sa fie totul atat de inocent, de simplu, fara miza. Asata e cuvantul totul fara miza. Asta e conact impovisation pentru mine. Si ca sa fiu si mai clara, in cazul in care deja ridicati din sprancene (eu sigur am facut-o), nu ne-am atins sanii sau fundul sau altezone erogene pe care nu le numesc, desi toate simturile mi s-au ascutit, intr-un mod pe care nu stiu sa-l descriu altfel decat erogen...

Cand ne-am intalnit afara dupa 10 minute cu celalalt cuplu de romani aflati acolo, ei erau de-a dreptul panicati, ca ce naiba s-a intamplat, ca sunt toi dusi cu pluta, ca ce, numai lor li s-a parut super wierd? Dar eu eram deja high, asta e cuvantul, si am fost high tot restul de 5 zile cate au urmat. S-a produs in mine un declic, pe care abia acum, scriindu-va, il inteleg in toata plenitudinea lui. M-am deschis la atingere, si o data cu asta, la conectare adevarata. Tango dupa asta e a piece of cake (desigur, excepatand disocierile, si sacadele, si ochourile si restul de elemente pe care tot trebe sa le stapanesti inainte sa-ti dai drumul in conectare, dar u get the point). M-am indragostit iremediabil de contact improvisation, si de fapt, am inteles, intrucatva esenta oricarui dans, aceea de a ma conecta la corpul meu, de a ma bucura de imbratisare, de contact, de atingere, de energia care vine de la celalat, fara ca asta sa fie sexual, desi e asemenator e fara miza. Si e atat de frumos... Cursurile de contact au fost iluminatoare in acest sens. M-am prelins si m-am abandonat si m-am tarat pe jos, si am ridicat pe spate (fara maini) o alta persoana cu mult mai rubensiana ca mine. Filosofia atingerii a fost lectia pe care au avut-o in comun toate cursurile. La tai chi am invatat sa ma unduiesc cu energia, sa imi simt centrul si sa imi ancorez greutatea ca sa fiu centrata fata in fata cu altul si sa ma pot conecta la enrgia care vine de la el. La contact am invatat sa tanjesc dupa impratisare, sa o savurez si apoi sa ma desprind din ea cautand o alta. La tantra am realizat o data in plus cat de dificil imi este sa fiu pur si simplu femeie, fragila si vulnerabila, si ce dificutate imensa am sa stau in fata unui barbat si sa il las sa ma priveasca, cat este de periculos pentru mine sa las garda jos in fata unui barbat, sa respir alaturi de el. Am bocit ca un prunc si nu m-am simtit nicicand atat de expusa in fata cuiva ca in acel simplu exercitiu de respiratie de la cursul de tantra. Tantra nu e un exercitiu pentru femeile puternice si in control, pentru ca le deposedeaza de toate armele lor, si cand raman in curul gol (din nou, metaforic, vorbind) e cea mai dureroasa experienta...

Revenind la cea mai frumoasa zi, ziua cu fusta, a fost ziua in care mi-am dat voie sa fiu eu, si mi-am acordat spatiu si intelegere. M-am rasfatat, si m-am tolanit, mai intai in piscina, apoi la soare pe sezlong ascultand valurile unde am si dormit chiulind pentru prima data in 5 zile la lectia de tango unde abia incepusem sa excelez. Apoi am dansat nauca pe terasa, mintea fiindu-mi adormita inca de somnul de dupa-amiaza, cu parul zbarlit de apa cu clor, cu fusta mea lunga in care aveam toate sansele sa ma impiedic dizgratios. Exista o poza pe undeva care imortalizeaza acest moment precis, sper sa fac rost de ea. Am plutit pur si simplu in cel mai suav dans cu un baiat (barbat, de fapt) foarte inalt si foarte priceput, pana picioarele mele au inceput sa faca singure tot felul de ochuri, si hirouri si altele pe care nu le pot numi. Dar ce minunat e sa descoperi in tine ca poti sa dansezi, ca era tot timpul acolo, si tot ce trebe sa faci e sa iti decuplezi mintea cea neobosita de la forfota continua "oare e bine ce fac? ce vrea sa fac acum, ocho? cross? uf, am ratat cross-ul! Oare s-a uitat cineva? etc..."

Apoi eu si fusta mea ne-am carat pe stanca, dar de data asta intr-un spatiu de serenintate si comuniune cu natura pe care eu, orasanca de fel, nu l-am mai intalnit decat de cateva ori in viata mea. Am dansat pe stanca in cel mai frumos balet al energiilor pe care mi-e greu sa-l descriu in cuvinte, dar pe care, sunt sigura, fusta il pastreaza inca printre faldurile ei. Asta daca nu o spal cumva inainte sa o dau mai departe. Si am stat atarnata in copacul meu pret de-o eternitate, ca in jungla, incolacita (era un copac orizontal, din care porneau doua trunchiuri, mi-e lene sa explic, cert e ca nu m-am cococat, nu va imaginati, am stat ca in sezlong) ascultand cel mai frumos concert de vioara si valurile marii, rupta de civilizatie, plina de nergie si pace. Of, de-as regasi spatiul ala si aici, as fi pur si simplu fericita la nevoie...

Am coborat pe plaja si am facut prima mea baie in mare dupa 5 zile de stat pe buza ei. Valuri uriase si bucurie pura. Am sarit si m-am lasat purtata ca in copilarie si nu-mi amintesc ceva mai frumos din toata vacanta mea. Am ras singura de fericire si am chiuit, mi s-au spart valuri in cap, am luat burti si am inghitit apa. Nu mai era nimeni in apa, se insera. Am iesit apoi, si m-am uscat in fusta mea, caci nu aveam prosop, iar de atunci in colo, fara costum de baie, am umblat goala pe dedesubt peste tot pana seara. Da, e clar ca tre sa o spal, din pacate. ;) Pe terasa cand m-am intros inca se dansa la milonga de amiaza. Am stat de vorba cu o fata minunata, Laila, din Egipt, despre revolutii, la ei inca se intampla una, despre femei, despre inspiratie si despre dragoste. Mai intai toti trei, cu Cornel cu tot, si apoi doar noi doua, pana la lacrimi de fete, dinacelea de impartasit emotii adanci.

Apoi am urcat in camera, si Cornel a fst atat de delicat incat mi-a lasat spatiu. Asta dupa un sex tantric incredibil (sper ca doar noi avem acces la blogul asta, nu?! daca nu, va rog dati-mi repede de veste sa sterg paragraful asta pana nu citeste tata sau mai stiu eu cine). Am facut o baie cu spuma si uleiuri, si mozart, si cristale, si ou de jad, mi-am spalat parul, mi-am facut masaj cu crema, si m-am simtit iubita si apreciata si rasfatata. A fost minunat.

Iar in seara aceea, play night, ne-am deghizat cu totii, a fost un soi de bal mascat, si am avut cea mai frumoasa petrecere din viata mea. Am dansat tango atat de lin, si le-am coafat pe fete, am oferit free hair-doos, unde toata lumea oferea ceva gratis iar eu imi facusem plinul de feet massages, am uitat sa mentionez. Apoi am avut energie pana la 5 dimineata, spre disperarea lui Cornel care nu dormise la amaiza ca mine, si am dansat free style la subsol pana la epuizare. Dupa care am mai primit un masaj, de sus pana jos de la una din 'clientele' mele fericite de coafura ei. Ei, cum suna?

Si au mai urmat doua zile de sharing, si conectare, si lacrimi, si tango, si papa bun, si sex, da, finally, si muzica minunata. As mai avea multe de povestit, dar s-a facut 3 dimineata de cand tot scriu si ma doare spatele si mi-e somn.

Va mai zic doar atat, oricat de minunat e spatiul de vacanta, oricat de minunate invataurile si energia, toate sunt atat de fragile incat se spulbera la primul contact cu viata de dinainte. Asta am trait eu azi, o tensiune continua, plina de furie si resentimente, tot din categoria reprimate de demult. E totul atat de fragil, si nimic nu e dependent de context, de anturaj, de probleme, financiare, de cuplu sau de orice fel. Totul ne urmareste dinauntru cu o forta de neoprit. Si totusi, ceva ce am invatat din experienta mea, atata timp cat fac loc sa existe, orice ar aparea, isi face mendrele si dispare, si ma reconectez apoi la acel spatiu de pace si liniste si pampering care nu tine de context, de locatie, de job, de orasul mizer in care traiesc, de starea lui Cornel, etc. Si atunci sunt mai putin invidioasa pe cei care au ramas la Ibiza urmand sa vada in ce tara ii poarta urmatorul festival de tango, pe cei care o ard boem la Barcelona, pe cei care au vandut tot si s-au mutat in eco village in Brazilia, pe cei care nu au probleme cu banii sau cu firma sau cu jobul, etc.

Si atunci pot purta fusta mea calatoare, oriunde as fi, si as putea dansa pe ritmul vlaurilor, chiar daca marea e foarte departe...

Noapte buna, printesele mele!

Fusta in Andalucía Deznodamant

Fusta a ajuns la Sevilla, a luat autobuzul pana la gara, trenul pana la Jerez, alt autobuz pana la Prado del Rey, iar la 10 noaptea a ajuns in final la destinatie, dupa o calatorie prin Spania profunda, cu sate maure albe, plantatii de maslini, portocali si cetati arabe.

Destinatia cu pricina era satul bunicilor lui Carlos, care jur ca arata nici mai mult nici mai putin decat ca un platou de filmare dintr-un film cu Zorro, nu lipseau nici soparlitele de pe peretii albi ai caselor (pentru ei era normal, parca ar fi vazut niscai gargarite, io am ramas cu ochii cascati si cu o expresie de unde naiba am nimerit si in ce directie sa fug), si nici curtile interioare ale caselor (cica lipsite de soparlite, ca le-o fi rusine sa intre! ma rog, am acceptat varianta ca sa ma linistesc) pavate cu faianta albastra si umbrite de portocali. In casa bunicilor lui Carlos n-am gasit gavane cu dulceata ascunse in soba ca la Medeleni (din simplul motiv ca n-avea soba), dar am gasit tablourile lui de adolescenta, din perioada fascinatiei pentru cerul andaluz.

As vrea sa mint de dragul povestii si sa spun ca fusta a calatorit cu noi si la Cadiz, unde vreau sa ma mut candva si sa traiesc dand clase de tango (m-am gandit cu Carlos ca ar trebui sa aiba succes in orasul flamenco-ului, pentru variatie) la parterul unei case maure cu terasa pe acoperis si vedere la Atlantic, fata in fata cu un bar cu ventilator lenes unde beau batranii tinto de verano si mananca fara griji tapas cu fructe de mare scaldate in ulei. Dar nu pot sa mint, n-am luat fusta ratacitoare cu mine, de teama ca iar patesc vreo belea - si pierd vreun avion, cercel sau barbat andaluz inalt, brunet si cu profil de arab. N-am pierdut nici un andaluz pentru ca nici nu l-am gasit. Asa ca deocamdata stiu ca am in garderoba o fusta care ma face confuza si pierduta. Inca n-am in garderoba o fusta care sa ma faca irezistibila pentru barbatii pursange arab.

Fusta in Andalucía Punctul culminant

Sambata 13 august, aeroportul El Prat Barcelona, am plecat sambata pentru ca vinerea nu zboara nimic spre Jerez. Si cel mai usor drum spre Cádiz e dinspre Jerez, asa cum zice si Manu Chao ca el e si destept (vezi aci http://www.youtube.com/watch?v=pBn3uTOgoBY).

Fusta calatoare ramane confuza si pierduta cum o stim si pierde avionul spre Jerez! Pam pam!

Asa ca il sun disperata pe Carlos, care taman ce se indrepta spre Jerez sa ma culeaga. Rade un pic, ma consoleaza un pic, se uita un pic pe net (intre noi fie vorba, a reactionat ca un buton panica, dar pentru ca acest blog nu este despre mine, despre el, despre relatii, barbati, ci doar despre dragoste, n-am facut decat sa apreciez reactia lui perfecta la vestea mea cea proasta, fara alte urmari...va zic de pe acum ca sa nu va mai intrebati!) si zice "Bine, ca sa nu pierzi toata povestea si planurile si entuziasmul, peste 4 ore e un zbor spre Sevilla si inca mai sunt locuri. Gandeste-te un pic si-mi zici ce decizi, daca vrei sa continuam cu planul si sa ne vedem azi cum am stabilit". Traiasca low-costurile spaniole, ma gandesc exact 3 secunde jumate si zic hai!

Asa ca al doilea bilet cumparat, check-in-ul facut, controlul de securitate trecut, ies in curtea interioara a aeroportului (da! Barcelona are asa ceva!), imi aprind o tigara si incep Crónica de una muerte anunciada a lui Márquez, asteptand sa ma imbarc peste juma' de zi spre Sevilla. Curtea e plina de levantica si miroase frumos (da, domne, tocmai am descoperit locul perfect de citit in Barcelona! In aeroport!! Chiar asa!), asa ca pe fusta o doare la basca, ea pare fericita sa vada Sevilla, cu toate costurile implicate. Si fiind calatoare, se bucura si mai mult ca o sa ia trenul de la Sevilla spre Jerez si o sa vada Andalucía pe geam. Eu nu sunt la fel de multumita, amintiti-mi va rog ca la intoarcere sa-mi pun alta fusta, ca nu-mi mai permite bugetul sa pierd inca in avion.

Tot ce pot sa fac in timp ce astept imbarcarea e sa ma gandesc ca nimic nu e intamplator si ca poate daca prindeam avionul spre Jerez as fi facut vreun accident de masina sau ceva si l-as fi bagat si pe bietul Carlos in necaz fara vina. Ori asa, fusta cea confuza (mai mult ratacitoare decat calatoare) ne-a salvat pe amandoi!

Fusta Cristina Barcelona Episodul 1

Povestea fustei calatoare in BCN a inceput duminica 7 august, cand am iesit ca o zana de la ora de spinning, proaspat dusata, frumos mirositoare, cu fusta magica, spatele gol si ochelarii de soare; pe scurt, eram cam prea-prea ca sa ma duc acasa! Si de cate ori nu ni s-a intamplat sa facem orice balarie sau sa sunam orice prieten, fost prieten, cvasi-prieten sau pseudo-prieten, numai pentru ca ne statea prea bine parul in ziua aia si pur si simplu nu puteam sa mergem acasa si sa declaram ziua incheiata, fara sa mai defilam un pic prin lume.

Astfel incat exact asa s-a intamplat duminica de am ajuns sa-i trimit un mesaj lui Carlos, artistul andaluz fragil si simpatic. Era ora 16.00. El imi raspunde tac-pac sa ne vedem la Sagrada Familia la 6.30. Eu citesc prost mesajul, inteleg 16.30 si-mi zic "Mama, ce promptitudine pe andaluz, gata, ma indrept spre SF." La 16.20 eram acolo. Astept pana la 16.45 si-i trimit mesaj de ce faci, prietene, ceasul meu arata ca 16.30 a trecut de ceva vreme. El imi raspunde "Hahaha, am zis 6.30 nu 16.30, dar acu ies din casa, in 10 minute ajung". La 16.55 era la SF. El andaluz, dar totusi punctual, cu bermude si ochelari de soare si cu chef de urcat pe Tibidabo pe jos. Eu confuza si amuzata, cu fusta calatoare pe mine si in sandale, nu eram in tinuta de urcat pe munte, dar am zis fie, hai!

Si urcam incet incet prin padure, mancam mure si smochine direct de la sursa, vad un porc mistret la 2 metri de piciorul meu, el cobora de pe munte, noi urcam. Porcul speriat de noi, eu ingrozita de el (mama, e negruuu si parooos si mareee!!), Carlos distrandu-se de amandoi. Mai urc un pic, urc urc ridicandu-mi fustele, pana ajungem la jumatatea muntelui, unde zic "Gata, eu aici ma opresc". Se vedea toata Barcelona frumos, Sagrada Familia, marea, Montjuic, la ce sa mai urci daca poti sa fumezi o tigara si sa te intorci si sa lasi in plata Domnului urcatul si tantarii si porcii mistreti.

Asa ca am fumat o tigara si am coborat tot pe jos pana in Gracia, unde, in timp ce mancam un humus in curtea interioara a unui libanez, Carlos imi zice "Auzi, eu marti plec acasa la Cádiz (a mi tierra a zis el mai precis, dar cam cum ar suna asta in romana? am facut un pic de adaptare), nu vrei sa vii si sa gusti un pic din Spania adevarata, ca aci in Cataluña numai Spania nu e. Vii vineri, stai doua zile, numai bine sa vezi ce inseamna flamenco si cai de rasa pura andaluza si oameni simpatici, domne, nu catalani din-astia cu un bat in fund" (era deja a doua referinta la catalani, se observa o frustrare sau nu?). Eu aud flamenco si cai si zis "Gata, s-a facut, ma pun pe cautat bilete!".

Din ciclul casnice...

1 ou
1 cana zahar
1/2 cana ulei
1 cana lapte
2 cani faina
1 lingura bicarbonat
3 linguri gem
3 linguri cacao

Se mixeaza oul, zaharul, uleiul, laptele (in aceasta ordine), se adauga bicarbonatul, faina si cacaua treptat (pentru a se evita cocoloasele), iar la final gemul. Praji se pune intr-o tava la cuptorul incins (nu stiu cate grade dar va prindeti voi). O lasam cam 30-35 de minute. Ca variatiune se pot folosi fructe din compot si dupa ce scoateti prajitura si se mai raceste se poate insiropa. Yummy!