S-a rupt fusta calatoare

...si cureaua de transmisie impreuna cu ea. S-a rupt in timp ce eram cu Ancuts in roadtripul de fete planuit de mult (parca dintotdeauna, asa de mult timp avem de cand tot zicem ca mergem undeva ca fetele), un roadtrip care suna perfect, soare si plaja pe Costa Brava, aveam palarii cu boruri largi, costume de baie simpatice, ochelari glamourosi, fructe in cosul de nuiele si Coldplay. Chef sa vizitam castele, sa citim pe plaja si sa facem cunostinta cu noul Gala (de la Gala Dalí, dar si de la Galaxy S2, adica noul meu telefon cu porecla lui de nevasta de pictor suprarealist).

Abia iesise soarele si se anunta o zi minunata, povesteam de barbati si de lipsa de barbati, cand pac mi se aprinde beculetul de pe bord care-mi arata o baterie (da domne, mi-am dat seama ce e, sunt eu o panseluta dar nu chiar asa. E un dreptunghi cu un plus intr-un colt si un minus in celalalt colt. Ce altceva ar putea sa fie?) si incepem sa auzim un sunet de parca am fi proaspat casatorite si ne-ar atarna de masina o sfoara cu tinichele. Tragem pe dreapta (in mijlocul drumului european), punem avariile - astea rezolva tot! - si ne uitam sub masina. Atarna un cablu lung de cauciuc, atat de urat si de ros incat m-am gandit "Nununu, asta nu se poate sa fi cazut din masina mea cea draguta, sigur eram pe strada si s-a incurcat de roti. Ia sa-l arunc eu." Dar Ancuts, un pic mai pragmatica si neobisnuita sa dea suflet obiectelor neinsufletite, imi zice sa las prostiile si sa nu arunc cablul, ca poate va fi nevoie sa-l aratam cuiva. Bun, oftez, arunc in portbagaj cablul cel urat, cautam cel mai apropiat service auto cu presentimentul ca roadtripul nostru se duce pe apa Sambetei, il gasim (Gala ne-a ajutat, e mare lucru sa ai internet pe mobil, intoarcerea la civilizatie e o treaba uimitoare!), ajungem la service si zambesc frumos la domnul Sergi cu fata de "Sunt o fata prostuta dar draguta, nu stiu pe ce lume ma aflu, salveaza-ma tu, erooooule!". Sergi se uita la cablu, se uita sub capota si-mi zice ca mi s-a rupt cureaua de transmisie. Eu intrucat nu stiu ce inseamna asta si ce presupune, evident astept de la el sa ma edifice. Adica ce inseamna asta, poti sa mi-l inlocuiesti sau nu poti, pot sa ma intorc la Barcelona cu masina asa cum e si sa o bag in service acolo, e de recomandat sa mai merg cu ea sau nu, care e worst case scenario... De-astea de marketeer. La care domnu Sergi imi zice ca worst case scenario e sa nu-mi mai mearga servodirectia asa de bine. Hai bai pe bune, pai eu am invatat sa conduc pe o Dacia 1300 fara servo (dupa cum ii zice si numele, e 1300 pentru ca e produsa in 1300 toamna, cand servo nu exista) asa ca am vazut eu si mai rau, nu e nicio panica. In fine, domnu Sergi nu-mi poate inlocui cureaua pana luni, cel mai rau lucru care se poate intampla e sa fac o parcare laterala fara servo, zic bine si plecam. Ulterior Domnu Sergi si-a luat multe injuraturi pentru relaxarea lui miserupista, se va vedea de indata de ce.

Ne oprim intr-un satuc micut si simpatic, parcam masina, ne luam palariile si cremele de soare, bem o cafea, facem niste poze, ne intindem pe plaja, valuri, soare, surferi, nisip adevarat nu praful ala sinistru de pe plaja din Barceloneta, povesti, totul minunat. Mai mancam o sara cu migdale, mai facem niste poze, le si urcam pe Facebook pentru ca nu-i asa o avem pe Gala si suntem generatia web 2.0. daca nu esti pe facebook nu existi...Bun, si vine momentul cand ne decidem sa incheiem roadtripul ca niste fete responsabile si sa nu lasam masina prea mult asa fara cureaua aia de transmisie prin parcari straine, pentru ca se pare ca aceasta curea e un accesoriu indispensabil pentru masina mea cea cocheta, asa cum stie orice fata Cosmo. Si decidem sa ne intoarcem la Barcelona unde suntem acasa si nu ni se poate intampla nimic rau.

Ne urcam in masina. Porneste. Servodirectie da. Totul minunat. Si plecam. Dupa 15 minute, exact cand Marcel (a.k.a. GPS-ul minunat pe care mi l-a lasat Bamse, cu sufletul lui mare de baiat care stie ca nici gand sa ma descurc in Barcelona fara GPS), bun deci Marcel cum spuneam tocmai se pregatea sa ne bage pe autostrada, eram inca pe drumul european slava Domnului, cand mi se sting toate alea pe bord. Nu mai vad consumul, nu mai vad viteza, totul mort, mai putin beculetele, care se aprind toate ca istericele bipaind simultan intr-o muzica a sferelor care ma scoate din minti. Ii zic Ancai "Bai nu-i a buna, uita-te in torpedou si vezi ca am cartea masinii cu cardul de asistenta de urgenta internationala. It seems like a job for Mitsubishi International." Nici nu apuc sa zic bine asta, nici nu apuca Ancuts sa deschida torpedoul, ca moare bateria. Dau la cheie, mumu. Nu se misca nimic. Aia din spate incep sa se agite, Ancuts iese sa le zica "Nu va mai isterizati bai ca n-avem baterie, de-aici nu mai plecam, ocoliti-ne si aia e", si o vad ca se intoarce cu o gasca de romani coborati dintr-o camioneta, care isi sufleca manecile si vin sa ne ajute. Ridica capota, in timp ce din camioneta  cu pricina mai coboarau cateva doamne respectabile cu fuste inflorate si niscai puradei, sa vada si ei ce e. Se uita sub capota si ne dau solutia salvatoare "Aaa, s-a rupt cureaua de transmisie, trebe inlocuita cu ceva. Cu niste ciorapi de dama. Ai domnisoara ciorapi pe mata?". "N-am domne ciorapi, e vara, unde sa am ciorapi pe mine, nu vezi ce caldura?". "Aaaaaa, pai vezi daca n-ai ciorapi de dama! Daca aveai ciorapi te rezolvam". Vezi daca nu suntem dame cum scrie la carte, umblam asa prin lume fara ciorapi, acu stai si sufera na! 

In fine, ne ajuta romanii (romanu-i roman si-n sant ba chiar si mai abitir in sant) sa impingem masina pe o strada laturalnica, macar sa nu incurcam tot traficul posibil acolo si ne lasa, zicandu-ne "Cand vezi un taximetrist, ii faci cu mana ca te vede asa frumoasa si opreste. Si-i zici sa te duca la un taler mecanicos. Auzi mata? Tii minte? Ta-ler mecanicos!! Asa se zice". Bine bine, "taler mecanicos" repet eu ca sa nu-l ofensez, multumiri entuziaste ca ne-au ajutat sa impungem masina si pleaca.

Si se dezlantuie nenica o epopee de telefoane interne si internationale, adica la Automobil Club Spania, la prieteni, la asigurari, la servicii de urgenta sa vina sa-mi ridice masina si sa mi-o duca la cel mai apropiat service, ba chiar a sunat Ancuts si la politie sa vina s-o ridice si s-o duca unde vor numai sa n-o lasam acolo parcata ilegal si imoral. Se pare insa ca fiind sambata totul era inchis, ori nu raspundeau, ori spuneau ca in weekend nu ridica decat camioane si alte vehicule mari care blocheaza drumul, cu masinile mici n-au ce face, asa-ti trebuie daca n-ai Jeep, nu incurca drumul nu ti-o ridic, domne! Ancuts a rezistat ca un erou (sau ca un buton panica cu resurse inepuizabile), pe telefon cu prietenii locali cu masina care ar fi putut sa ne ajute sau barem sa ne dea vreo solutie. Eduardo, Raul, Bombero, toti erau activati si cautau pe net (pentru ca iata la un moment dat ne-a murit bateria de la smartphone-uri, singurul mobil care a ramas functional fiind Nokia-ul meu cel vechi - aproape tot din 1300 toamna si el - ca o dovada insurmontabila ca generatia pre-web 2.0. inca mai are un cuvant de spus), trimitandu-ne liste si liste si liste de potentiale numere la care sa sunam.

Dupa un tur de forta de 3 ore in care ne-au lasat fortele, am ras de woodyallenismul situatiei si aproape am plans de nervi si oboseala, pana la urma milioanele de telefoane au dat rezultat. M-a rezolvat Domnu Dumitrescu de la asistenta de urgenta Mitsubishi Romania, cu care am vorbit toata seara atat de mult incat cand il sunam deja nu mai raspundea zicand "Mitsubishi asistenta de urgenta" si zicea "Sarut mainile, doamna Craciun" (cam cum e asta???). O voce altminteri sexy, daca as fi fost in toane mai bune poate as fi incercat si un flirt telefonic, nu se stie niciodata unde se poate ajunge si in ce context te poate ajuta. Intr-un final reuseste Domnu Dumitrescu sa mobilizeze echipa din Spania ca sa trimita o platforma sa-mi ridice masina si s-o duca la primul service deschis. 

Dar povestea nu se termina aici, pentru ca, ce credeti, platforma a ajuns la 10.30 noaptea, cand nu mai exista, nu-i asa, niciun tren inapoi spre Barcelona. Asa ca intr-un acces de deznadejde ne-am asezat pe jos in gara, am fumat cate-o tigara si Ancuts s-a activat din nou, de data asta ca sa gaseasca pe cineva care sa vina sa ne ia. Iar incepem cu telefoane, Eduardo a baut, Alberto nu raspunde, Elena are telefonul inchis (sambata seara, na, cluburi, distractie, astea), Bombero are doar motocicleta si deci ar trebui sa faca doua drumuri dus-intors spre Barcelona ca sa ne duca pe amandoua; nu se poate sa-i ceri asta pompierului pe care l-ai vazut de 5 ori in viata fie el si in slujba binelui comunitatii...Si la un moment dat de liniste mi-am dat seama ca nu sunt acasa si ca n-am o lista de 30 de prieteni pe care sa pot sa-i sun la 11 noaptea ca sa ma ia dintr-un sat unde s-a gasit masina mea sa moara. Si mi-am dorit sa fi fost acasa. Acasa adica acasa...Adica nu in Barcelona 

Eh, una peste alta in cele din urma am cautat un hotel si am ramas acolo sambata noapte, gandindu-ne ca dupa aceasta epopee, cel mai bun lucru pe care putem sa-l facem este un dus cald, un somn bun si o zi de plaja duminica, numai asa ca sa nu zicem ca roadtripul nostru s-a dus dracului.

Asa ca fusta calatoare a dormit in Vilassar de Mar si n-a mai fost imbracata a doua zi, drept pentru care totul a mers bine si nu ni s-a mai intamplat nimic neinclus in plan. Are o gaura fix in fund, facuta in timp ce ma agitam prin masina dupa ce mi-a murit bateria si mi-am agatat-o in frana de mana. Si nici nu ma gandesc s-o cos. O s-o las asa in amintirea telenovelei Anca Cristina Barcelona, care, iata, continua.

Care dintre voi, fetelor calatoare, mai vrea fusta acum? :-)

P.S. In poza asta purtam inca fusta calatoare intreaga. Asa cum o port eu de obicei, ca pe-o rochie.