Fusta in Andalucía Deznodamant

Fusta a ajuns la Sevilla, a luat autobuzul pana la gara, trenul pana la Jerez, alt autobuz pana la Prado del Rey, iar la 10 noaptea a ajuns in final la destinatie, dupa o calatorie prin Spania profunda, cu sate maure albe, plantatii de maslini, portocali si cetati arabe.

Destinatia cu pricina era satul bunicilor lui Carlos, care jur ca arata nici mai mult nici mai putin decat ca un platou de filmare dintr-un film cu Zorro, nu lipseau nici soparlitele de pe peretii albi ai caselor (pentru ei era normal, parca ar fi vazut niscai gargarite, io am ramas cu ochii cascati si cu o expresie de unde naiba am nimerit si in ce directie sa fug), si nici curtile interioare ale caselor (cica lipsite de soparlite, ca le-o fi rusine sa intre! ma rog, am acceptat varianta ca sa ma linistesc) pavate cu faianta albastra si umbrite de portocali. In casa bunicilor lui Carlos n-am gasit gavane cu dulceata ascunse in soba ca la Medeleni (din simplul motiv ca n-avea soba), dar am gasit tablourile lui de adolescenta, din perioada fascinatiei pentru cerul andaluz.

As vrea sa mint de dragul povestii si sa spun ca fusta a calatorit cu noi si la Cadiz, unde vreau sa ma mut candva si sa traiesc dand clase de tango (m-am gandit cu Carlos ca ar trebui sa aiba succes in orasul flamenco-ului, pentru variatie) la parterul unei case maure cu terasa pe acoperis si vedere la Atlantic, fata in fata cu un bar cu ventilator lenes unde beau batranii tinto de verano si mananca fara griji tapas cu fructe de mare scaldate in ulei. Dar nu pot sa mint, n-am luat fusta ratacitoare cu mine, de teama ca iar patesc vreo belea - si pierd vreun avion, cercel sau barbat andaluz inalt, brunet si cu profil de arab. N-am pierdut nici un andaluz pentru ca nici nu l-am gasit. Asa ca deocamdata stiu ca am in garderoba o fusta care ma face confuza si pierduta. Inca n-am in garderoba o fusta care sa ma faca irezistibila pentru barbatii pursange arab.

Fusta in Andalucía Punctul culminant

Sambata 13 august, aeroportul El Prat Barcelona, am plecat sambata pentru ca vinerea nu zboara nimic spre Jerez. Si cel mai usor drum spre Cádiz e dinspre Jerez, asa cum zice si Manu Chao ca el e si destept (vezi aci http://www.youtube.com/watch?v=pBn3uTOgoBY).

Fusta calatoare ramane confuza si pierduta cum o stim si pierde avionul spre Jerez! Pam pam!

Asa ca il sun disperata pe Carlos, care taman ce se indrepta spre Jerez sa ma culeaga. Rade un pic, ma consoleaza un pic, se uita un pic pe net (intre noi fie vorba, a reactionat ca un buton panica, dar pentru ca acest blog nu este despre mine, despre el, despre relatii, barbati, ci doar despre dragoste, n-am facut decat sa apreciez reactia lui perfecta la vestea mea cea proasta, fara alte urmari...va zic de pe acum ca sa nu va mai intrebati!) si zice "Bine, ca sa nu pierzi toata povestea si planurile si entuziasmul, peste 4 ore e un zbor spre Sevilla si inca mai sunt locuri. Gandeste-te un pic si-mi zici ce decizi, daca vrei sa continuam cu planul si sa ne vedem azi cum am stabilit". Traiasca low-costurile spaniole, ma gandesc exact 3 secunde jumate si zic hai!

Asa ca al doilea bilet cumparat, check-in-ul facut, controlul de securitate trecut, ies in curtea interioara a aeroportului (da! Barcelona are asa ceva!), imi aprind o tigara si incep Crónica de una muerte anunciada a lui Márquez, asteptand sa ma imbarc peste juma' de zi spre Sevilla. Curtea e plina de levantica si miroase frumos (da, domne, tocmai am descoperit locul perfect de citit in Barcelona! In aeroport!! Chiar asa!), asa ca pe fusta o doare la basca, ea pare fericita sa vada Sevilla, cu toate costurile implicate. Si fiind calatoare, se bucura si mai mult ca o sa ia trenul de la Sevilla spre Jerez si o sa vada Andalucía pe geam. Eu nu sunt la fel de multumita, amintiti-mi va rog ca la intoarcere sa-mi pun alta fusta, ca nu-mi mai permite bugetul sa pierd inca in avion.

Tot ce pot sa fac in timp ce astept imbarcarea e sa ma gandesc ca nimic nu e intamplator si ca poate daca prindeam avionul spre Jerez as fi facut vreun accident de masina sau ceva si l-as fi bagat si pe bietul Carlos in necaz fara vina. Ori asa, fusta cea confuza (mai mult ratacitoare decat calatoare) ne-a salvat pe amandoi!

Fusta Cristina Barcelona Episodul 1

Povestea fustei calatoare in BCN a inceput duminica 7 august, cand am iesit ca o zana de la ora de spinning, proaspat dusata, frumos mirositoare, cu fusta magica, spatele gol si ochelarii de soare; pe scurt, eram cam prea-prea ca sa ma duc acasa! Si de cate ori nu ni s-a intamplat sa facem orice balarie sau sa sunam orice prieten, fost prieten, cvasi-prieten sau pseudo-prieten, numai pentru ca ne statea prea bine parul in ziua aia si pur si simplu nu puteam sa mergem acasa si sa declaram ziua incheiata, fara sa mai defilam un pic prin lume.

Astfel incat exact asa s-a intamplat duminica de am ajuns sa-i trimit un mesaj lui Carlos, artistul andaluz fragil si simpatic. Era ora 16.00. El imi raspunde tac-pac sa ne vedem la Sagrada Familia la 6.30. Eu citesc prost mesajul, inteleg 16.30 si-mi zic "Mama, ce promptitudine pe andaluz, gata, ma indrept spre SF." La 16.20 eram acolo. Astept pana la 16.45 si-i trimit mesaj de ce faci, prietene, ceasul meu arata ca 16.30 a trecut de ceva vreme. El imi raspunde "Hahaha, am zis 6.30 nu 16.30, dar acu ies din casa, in 10 minute ajung". La 16.55 era la SF. El andaluz, dar totusi punctual, cu bermude si ochelari de soare si cu chef de urcat pe Tibidabo pe jos. Eu confuza si amuzata, cu fusta calatoare pe mine si in sandale, nu eram in tinuta de urcat pe munte, dar am zis fie, hai!

Si urcam incet incet prin padure, mancam mure si smochine direct de la sursa, vad un porc mistret la 2 metri de piciorul meu, el cobora de pe munte, noi urcam. Porcul speriat de noi, eu ingrozita de el (mama, e negruuu si parooos si mareee!!), Carlos distrandu-se de amandoi. Mai urc un pic, urc urc ridicandu-mi fustele, pana ajungem la jumatatea muntelui, unde zic "Gata, eu aici ma opresc". Se vedea toata Barcelona frumos, Sagrada Familia, marea, Montjuic, la ce sa mai urci daca poti sa fumezi o tigara si sa te intorci si sa lasi in plata Domnului urcatul si tantarii si porcii mistreti.

Asa ca am fumat o tigara si am coborat tot pe jos pana in Gracia, unde, in timp ce mancam un humus in curtea interioara a unui libanez, Carlos imi zice "Auzi, eu marti plec acasa la Cádiz (a mi tierra a zis el mai precis, dar cam cum ar suna asta in romana? am facut un pic de adaptare), nu vrei sa vii si sa gusti un pic din Spania adevarata, ca aci in Cataluña numai Spania nu e. Vii vineri, stai doua zile, numai bine sa vezi ce inseamna flamenco si cai de rasa pura andaluza si oameni simpatici, domne, nu catalani din-astia cu un bat in fund" (era deja a doua referinta la catalani, se observa o frustrare sau nu?). Eu aud flamenco si cai si zis "Gata, s-a facut, ma pun pe cautat bilete!".