Wednesday, September 22, 2010

Epilogul Irinei

Ma minunez si ma tot minunez de lumile voastre acunse, de universurile voastre preapline de povesti, de amor, de suparari si tristeti, de senzatii, de frumusete, de conejitas, orgasme electronice, masculi alfa, pisici, petreceri, muzica si dans, oameni frumosi, fuste si pantofi, calatorii si vise revelatoare. M-am conectat si eu la toate acestea si recunosc ca sunt invidoasa ca nu am fost/sunt parte din toate aceste.

Mai mult, recunosc ca m-am ofticat ca nu m-ai pus si pe mine, milady, in lista imparateselor, duceselor si conteselor pe care le-ai facut partase la prima ta impresie, si m-a ofticat si lipsa ta de incredere vizavi de constiinciozitatea mea legata de fusta calatoare. E adevarat ca am uitat sa i-o duc Siminei azi :), insa cred ca mi-am dovedit disciplina si seriozitatea dand nastere blogului ei si scriind cu pasiune prima poveste. Eu m-am tinut de patea de mea de invoiala si am sunat-o pe Mihaela cum am ajuns acasa. Avand in vedere ca ea nu a raspuns, maine o voi suna pe Valentina sa o invit la acea plimbare in parc (stii tu care) si ii voi duce ei fusta.

Acestea fiind spuse direct din corazon, pot adauga, tot de acolo, ca ma bucur in schimb teribil ca Simina sa decis sa ma puna in copie la mesajele voastre sa ca pot si eu sa ma bucur de toate aceste si sa spread the love alaturi de voi.

Voi incepe prin a povesti ceva ce am ratat in prima mea poveste despre fusta, si totusi ceva atat de evident incat mi s-a parut cumva implicit:

Nu v-am povestit deloc despre cat incredibil de frumoasa mi s-a parut nunta lor in simplitatea ei, despre cat de multa dragoste am simtit acolo intre ei si pe chipurile lor, cata emotie am debordat vazand-o pe Simina in rochia ei minunata de mireasa cu lacrimi de fericire in ochi (si cat de mandra am fost ca eu am gasit-o si ca, mai mult, este la fel ca a mea), despre cum mi-au tremurat picioarele cand au deschis cadoul de la noi, despre cat de mult ne-am implicat cu totii (si eu, si Cornel, si Gabi, si Lili si tata) sa iasa frumos si sa le placa, despre cum au reusit sa ne adune pe toti in jurul lor, pe toti toti, cei ce sunt si cei ce au fost. Nu v-am povestit deloc despre Liviu si felul in care o privea pe Simina cu tandrete si un fel aparte de pasiune violenta - recunosc ca am incercat sa nu vad partea asta din urma, dar nu prea am reusit... Eu una simt ca am daramat o bariera in relatia cu el, una pe care nu am trecut-o niciodata in relatie cu Tase de exemplu, pentru ca am putut sa-i spun ce simt. Si mi-e tare drag.

Am fost astazi la ei in vizita cu Maramu, si, in ciuda unei mahmureli cumplite, m-am simtit acasa cu ei in iglu. Simina a fost minunata! Ne-a rasfatat cu retete dintr-o cartoaie care troneaza la ei in bucatarie ca o biblie. Ne-a facut branza la gartar cu un sos delicios de patrunjel si lamaie, cartofi cu ciuperci gratinate la cuptor si brownies, care in ciuda aspectului dubios, au fost chiar foarte bune. A capatat rabdare cu Mara si ea rasplatit-o din plin cu atentile ei speciale si chiar si un pup. Ne-am depanat tristeturile si planurile de viitor. Dupa ce a venit si Liviu ne-a obligat pe amandoi sa urmarim cele 4 (patru!) parti ale unei conferinte despre barbati si femei care pe ea a amuzat teribil si la a doua vizionare. M-am revansat si eu cu un filmulet al unei tip care povestea cum a facut ea atac cerebral (sic!). Apoi ne-am jucat sah chinezesc fara bilute dar cu pioni colorati in timp ce Mara lua boaba cu boaba de strugure si ii arunca la cos. Asta e ceea ce eu numesc quality time in familie, iar noua lor familie imprastie good vibes all around.

Cand eram mica protestam se pare la povesteile care nu se terminau cu o nunta. Iata o poveste care incepe cu una si cine stie cum se va termina...

Cu multa iubire, desigur. :)

PS: Tin sa va mai povestesc ca Simina a alergat dupa masina noastra dupa ce am plecat ca sa ii suteasca Marei strugurii de la gura si ca sunt foarte incantata de povestea cu iepurasul conejito pe care o sa-l implementez si eu de maine in loc de preadetestatuldargreudeinlocuitul 'pasarica/pasaroanca/pasa' pe care l-am abordat pana acum in relatie cu Mara in lipsa de alte idei.

PSS: Voi pune acest epilog si pe blogul nostru, ca sa marchez trecerea fustei care, by the way, este spalata si intinsa cuminte la zvantat impreuna cu finalul primei sale povesti.

Wednesday, September 15, 2010

HURTS - Wonderful Life

Completari (oricum fusta e inca la mine :)








Nu ma pot abtine! Sute, sute de poze... am ales si eu cateva. Mai vin.

Prima poveste a fustei calatoare


Povestea fustei calatoare a inceput la o nunta pe malul marii. Inainte de asta era doar o alta fusta din (minunata) garderoba a Crisei. Ca simpla fusta poate a avut o viata sezoniera de sifonier concurand cu alte fuste de soiul ei pentru o seara in oras sau poate chiar o vacanta nisipoasa. A mangaiat poate urmele pasilor ei pe vreun asfalt, parchet, linoleu (sper totusi ca nu, in spiritul poeziei) sau varf de pat. A pitit poate sub faldurile ei, generoase, de altfel, o sumedenie de conduri dichisiti, conversi ponositi sau slapi colorati. S-a amestecat poate cu alte fuste pe vreun ring de dans undeva. Toate acestea, desi inscrise poate in tivurile ei, pierd acum din insemnatate pentru ca ea, fusta a devenit altceva. Fusta noastra calatoare va fi (piticul din Amelie, pantalonii calatori, o culegere de povesti, mutul din cartea Siminei, un bilet de intrare sau, cine stie, de iesire, cine stie…).

Pentru mine insa, fusta calatoare este drumul inapoi catre locul acela la limita dintre afara si inauntru, acolo unde este Simina, acolo unde este mama, Mara si Cornel, acolo unde sunt prietenele mele, acolo unde este muzica si se danseaza mereu, acolo unde sunt ametita de dragoste fara vin, acolo unde este marea, acolo unde momentele ce nu trec niciodata si devin fotografii minunate, acolo unde sunt panze de pictat si povesti de inventat si povestit, acolo unde pot fi eu dincolo de toate acestea.

Pentru mine, povestea a inceput de Craciun cand Simina ne-a anuntat ca se va marita cu Liviu. Atunci am avut primul soc. Detaliile s-au pierdut in valmaseala, insa senzatia a ramas pana in momentul in care am probat fusta pentru prima data. Si senzatia este una cruda a unei alienari fortate. Ca si cum Simina se pierde de mine. Ca si cum isi traieste viata ei intr-un iglu, iar eu trag cu ochiul printr-o fisura. Ca si cum nu pot ajunge la ea atata timp cat este in iglu. Au anuntat ca se casatoresc asa, ca si cum nimic, ca si cum ne ducem sa luam niste bere, cine mai vrea. Ma asteptam sa aflu inainte, sa imi spuna ca are planuri, ca l-a gasit pe El, orice. Nu vestea in sine, ci modul in care a fost livrata m-a facut sa ma indoiesc. Si m-am indoit. M-am indoit ca suntem apropiate, ca mai avem un canal de comunicare mereu deschis, mereu palapaind si asteptand sa trimitem prin el mesaje despre noi, despre ce simtitm, despre cum traim, despre cum ne doare si cum facem fata, mereu destoinice. Si am suferit. Am simtit ca acel canal se stinge, Si desi particica constienta din mine imi spune si acum ca legatura noastra este mai presus, ochii mi s-au umezit si realizez ca pentru mine este o poveste inca neincheiata undeva mai adanc.

Asta se intampla acum noua luni, si de atunci senzatia a ramas cu mine, uneori treaza, alteori adormita. De atunci si pana la nunta ei nu a mai existat nici o licarie pe canalul nostru, niciuna pe care eu sa o simt. Imi amintesc perfect momentele de bonding de dinainte de despartirea de Tase si imediat dupa, dar nici macar unul de dupa. E ca si cum relatia ei cu Liviu a acaparat-o cu totul. O da, imi amintesc cinele cu fetele ei in care ne povestea de certurile lor galagioase si capricioase, dar niciun moment de licarire care sa topeasca acel monstrous iglu. Imi amintesc ziua Marei, masa de Paste, canastele, ziua lui Gabi, inmormantarea lui taticu, toate momentele in care familia s-a reunit, insa nicio licarire.

Si apoi au stabilit data, 11 septembrie, si locul, plaja salbatica de langa Corbu. Planul era ca petrecerea sa inceapa pe 10, cu un foc de tabara. Bine dar eu pe 10 abia plec din Grecia. Reactia ei rece nu mi-a lasat loc de negociere. Nu era despre mine. Urma sa venim impachetati cu bunica, cu copil, cu bagaje de la mama dracului direct in inima nicaierului. Ok, poate ca la urma urmei e mai bine asa, nu mai despachetam ca sa impachetam la loc si venim pe la Vama Veche. Ok, insa detaliile au refuzat sa se lege.

Cel care m-a frapat a fost cel legat de rochie. Pur si simplu nu am gasit-o. Rochia perfecta. Doamne, cat am cautat-o, pur si simplu nu aparea, nu voia sa apara. Dupa zile de cautari mi-am spus ca este un semn, ca asta inseamna ceva. Am renuntat pur si simplu. Nu aveam nimic pregatit. I-am scris Siminei din Grecia si i-am povestit si asta, printre altele. Raspunsul ei m-a pus pe ganduri si m-a facut sa realizez cat de tare ma jena lipsa licaririi. Am realizat cat de mult voiam sa fiu si eu in iglu dar nu eram. As we speak, port fusta calatoare si ascult amprenta muzicii lor lasata la mine pe computer in una dinre serile cu licar de dinainte de Craciunul acela fatidic (nu doar din cauza vestii; dar asta e alta poveste all toghether si nu a fustei, e pentru alt blog).

Ce e ciudat este ca, in lipsa de planuri si de rochie, tot drumul din Grecia pana la Corbu a fost pentru mine un calvar de agitatie si ne-stare. Insa din momentul in care am pasit pe plaja aceea pustie si am zarit-o, pur si simplu a licarit. Nu am explicatie logica. Fara cuvinte, canalul s-a umplu de licar si de seniment puternic (pe jumatatea mea cel putin). M-am simtit completa, nu lipsea nimic. S-au activat energii pe care nu le mai credeam disponibile pentru mine. Am simtit cumva ca, doar prin venirea mea, umplu un gol in ea. Iar asta m-a umplu de un sentiment de dragoste profunda, de genul care imbata si care nu poate fi explicata prin cuvinte. Apoi au aparut pe rand, Alinuta, Mihaela, Valentina, Mile, Iulia, si, oh da, Crisa Milady. M-am simtit deodata completa. Si nu era neaparat prezenta lor fizica pentru mine, ci o anume energie disponibila in atmosfera la care am avut instantaneu acces.Tot drumul infernal, toata energia negativa pe care am nutrit-o in mine pornind de la vaicarerile lui meme si stresul Andreei, totul a disparut instantaneu. Toti oamenii pe care ii iubeam erau acolo pe plaja, striviti de vant si fericiti. Toti, mai putin mama, dar ea a venit mai tarziu.

A doua zi m-am trezit tarziu, spre pranz, cu un sentiment de intarziere. Era unu fara un sfert si la doua aveam intalnire la Mile in camera pentru pregatiri. Imi amintesc ca am privit pe geam dorindu-mi sa fie soare si ca am ramas muta in fata salbaticiei locului in care ma aflam, in fata marii gri si acerului inorat, in fata buruienilor si nisipului de argint. Frumusete pura si simpla. I-am facut o fotografie adormita prin plasa de tantari de pe fereastra, insa fara sa pot reda tot ceea ce se infatisa in fata privirii mele impaienjenite.

Ziua s-a scurs aritmic pentru mine, cu sentimental distinct ca am sa intarziii. Dar nu am intarizat. Am ajuns la momentul potrivit. Se stransesera toate fetele in camera Milenei. Simina era in verva, cu parul ud si camasa ei alba perefecta. I-am coafat parul. I-am pus rochia si voalul. Intre timp camera se umpluse de muieri. Mile, Crisa, Mihalea, Velantina, Oana mica, Iulia, Moni, si mai tarziu chiar meme si Lili. Nu lipsea nimeni (ei, poate mie imi lipsea Iovana). I-am daruit, in sfarsit, cadoul meu pretios pe care il gandisem si aranjasem de atat timp. Inelul mamei.

Pe langa verigheta, mama purta doua inele minunate. Unul mereu si altul uneori. Pe cel de uneori i l-am daruit ei. Este de aur cu o montura de rubine minuscule dispuse in sfera ca un cer-cer instelat. E cel mai frumos. Cel de mereu e tot de aur cu un rubin mare in mijloc. Le-am suflat in aur alb si le-am micsorat pe amandoua. Il facusem pe cel cer-cer pentru ea, dar am lasat-o sa aleaga. L-a ales pe el. Nu ii plac pietrele mari, justfica. Oricum, surpriza se sparsese de cand Lili i-a zis ca urma sa-i daruiesc un inel iar Liviu, strivit de circumstante, s-a scapat ca e un inel de-al mamei Dar n-a contat.

N-a contat pentru ca din momentul in care ni le-am pus amandoua pe degete (acel moment magic cu Abba si toate fetele imprejur), eu am simtit ca mama este acolo, veghand peste noi amandoua. De atunci, conchizand cu momentul nasterii fustei calatoare, nici eu, si, cred, nici ea nu am mai renuntat la inelele noastre. Caci, da, ideea fustei s-a nascut in acea camera, in acel moment précis. Este adevarat ca nu am discutat cum va va functiona si nici cine o va lua prima sau ce va sa insemne fusta. Insa toate stiam povestea pantalonilor calatori am last-o adrift. Doar momente mai tarziu, proband frenetic outfit-uri in camera Crisei, am probat si Fusta si am stiut ca e menita pentru mine. Am stiut. Era perfecta. Perfecta. Cu striatiile ei bleu-vernil, cu faldurile ei lungi si unduirile ei vamaiote. A fost prelungirea sufletului meu, raspunsul tuturor cautarilor mele frenetice, complimentul perfect al tinutei mele, al tenului si siluetei mele. Perfecta.

Atunci am inteles. Eu urma sa incep sirul de aventuri ale fustei calatoare, eu urma sa deschid drumul si sa traiesc si povestesc acestea. Eu, sora miresei, sotia lui Cornel, mama Marei, fiica lui tata, fiica mamei, prietena Crisei, si a Milei, si a Valentinei, si a Mihaelei. Eu, pictorita si fotografa si scriitoare amatoare. Eu bolanda si vindecata, eu. Eu, actrita principala si umila observatoare a acestei lumi. Eu, fumatoare si nefumatoare. Eu, vegetariana si carnivora, eu egoista si altruista, empatica si nesimtita, frumoasa si urata, fiica si mama, mama si sotie, slaba si grasa, pacatoasa si puritana, oloaga si dansatoare, femeie si barbat, fusta si pantaloni, gospodina si carierista, aventuriera si fricoasa, poeta si ne-poeta, culta si inculta,, fiinta si non-fiinta, aici si peste tot, oricand, ieri, azi si maine. Eu. Nimeni. Energie pura. Lumina.

Nu e despre mine. Nici despre fusta. Nici despre Simina. Sau mama, sau tata, sau Mira, sau meme, sau inepuizabilele noastre dispute. Nici despre relatiile noastre. Sau despre casele noastre, joburile noastre, relatiile, ideile sau gandurile noastre. Nu este despre famiilile noastre, copiii nostri, vietile noastre, povestile noastre, energia noastra. Este despre iubire. Si nu zic doar asa. Chiar cred ca este despre iubire. Acea iubire pe care o imprastiem catre univers, catre un apus sau rasarit de soare, o sora, o mama, catre un iubit etern, catre toti oamenii frumosi, un film, o fotografie, un pahar cu vin, o mana, catre o plaja salbatica, un prieten, un camin, o familie, o fusta perfecta, o muzica, un loc, o poveste, o mare, un ocean, un dumnezeu, si mai ales catre noi insine, buricul si rodul pamantului, cum prea bine spune tatal meu, al nostru.

Nu am concluzie, decat aceea ca sunt fericita. Fericita ca locuiesc acest pamant, in acest timp relativ, in aceasta familie (originara si prezenta), in acest loc relativ, pe malul acestei mari negre.

Cu dragoste,

Eu (nimeni, si totusi…).

PS: fusta noastra-i cea din mijloc, de langa rochia de mireasa :)