Fusta in Andalucía Deznodamant

Fusta a ajuns la Sevilla, a luat autobuzul pana la gara, trenul pana la Jerez, alt autobuz pana la Prado del Rey, iar la 10 noaptea a ajuns in final la destinatie, dupa o calatorie prin Spania profunda, cu sate maure albe, plantatii de maslini, portocali si cetati arabe.

Destinatia cu pricina era satul bunicilor lui Carlos, care jur ca arata nici mai mult nici mai putin decat ca un platou de filmare dintr-un film cu Zorro, nu lipseau nici soparlitele de pe peretii albi ai caselor (pentru ei era normal, parca ar fi vazut niscai gargarite, io am ramas cu ochii cascati si cu o expresie de unde naiba am nimerit si in ce directie sa fug), si nici curtile interioare ale caselor (cica lipsite de soparlite, ca le-o fi rusine sa intre! ma rog, am acceptat varianta ca sa ma linistesc) pavate cu faianta albastra si umbrite de portocali. In casa bunicilor lui Carlos n-am gasit gavane cu dulceata ascunse in soba ca la Medeleni (din simplul motiv ca n-avea soba), dar am gasit tablourile lui de adolescenta, din perioada fascinatiei pentru cerul andaluz.

As vrea sa mint de dragul povestii si sa spun ca fusta a calatorit cu noi si la Cadiz, unde vreau sa ma mut candva si sa traiesc dand clase de tango (m-am gandit cu Carlos ca ar trebui sa aiba succes in orasul flamenco-ului, pentru variatie) la parterul unei case maure cu terasa pe acoperis si vedere la Atlantic, fata in fata cu un bar cu ventilator lenes unde beau batranii tinto de verano si mananca fara griji tapas cu fructe de mare scaldate in ulei. Dar nu pot sa mint, n-am luat fusta ratacitoare cu mine, de teama ca iar patesc vreo belea - si pierd vreun avion, cercel sau barbat andaluz inalt, brunet si cu profil de arab. N-am pierdut nici un andaluz pentru ca nici nu l-am gasit. Asa ca deocamdata stiu ca am in garderoba o fusta care ma face confuza si pierduta. Inca n-am in garderoba o fusta care sa ma faca irezistibila pentru barbatii pursange arab.